Azi, 13 septembrie – ZIUA POMPIERILOR
Cu alte cuvinte: ZIUA PORTILOR DESCHISE la unitatea de pompieri. AM fost impreuna cu doDdo la Detasamentul 1 de pompieri Oradea unde masinile curate asteptau sa fie admirate. Ceea ce am remarcat este ordinea, curatenia si disciplina de care dau dovada pompierii de fiecare data. Sunt mandru ca am prieteni pompieri :-) Trebuie sa recunosc ca atunci cand am mers eu in vizita batea vantu prin unitate, maxim 2 3 familii mai erau in curte. I-am intrebat pe pompieri de unde lipsa asta totala de interes din partea populatiei si mi-a raspuns dimineata a fost aglomeratie. Ma gandesc si eu ca a fost aglomeratie doar atunci au venit “personalitatile” si presa.
Uite-ma si pe mine:
CLICK AICI ca sa vezi pozele facute de mine la eveniment
De asemenea, am facut si un video exact dupa ce m-am coborat eu din monstru :)). Video in care am fost sus il are doDdo, care mi-l va da zilele astea si sigur o sa il pun si pe ala pe blog, sa vedeti ce ma morcovesc cand is la inaltimi:
TOT RESPECTUL PENTRU POMPIERI si LA MULTI ANI DE ZIUA LOR !




ti-ai gresit cariera… iti sta bine cu casca de “motopompist” :)
Mah, as fi mers si eu, dar habar nu aveam de eveniment ^^” si probabil mai era “gol” ca a inceput scoala, si rechizitele erau m-ai importante ^^”
Indiferent de situatie
Cu greu incerc sa fac un subiect din meseria pe care o am, pe care o avem noi pompierii. De multe ori ma gandesc sa nu cumva sa incalc codurile deontologice si sa ma trezesc (culmea!) in comisiile de disciplina, de multe ori as face’o cu putina sfiala si asta numai si numai din cauza dotarilor pe care le avem. Subiectul trebuie sa aibe un impact asupra fiecaruia dintre noi, civili sau militari, insa nu’mi permit nici sa bat campii cand cu totii stim ca la unele interventii, accesoriile de protectie individuala, slaba tehnica de lupta si lipsa dotarilor, ne lasa “masca”. Ma rezum astfel strict numai la situatiile cu impact major in randul populatiei, urmand ca pa viitor sa-mi exprim punctul de vedere si asupra dotarilor, a accesoriilor dar si a tehnicii de lupta. Sper sa nu deranjez (acolo sus ) pe nimeni.
S’a intamplat sa devin pompier in 2006, atunci cand credeam ca undeva o alarma suna, ne coboram pe balustrade otelite din dormitoarele cu paturi suprapuse, rapusi de studiu, cu manualele individuale imprumutate din bibliotecile inexistente. Pastram inca in memorie, imaginile aceala infioratore cu bravii nostrii camarazi de la Mihailesti, cu celebrul caz World Trade Center (fara o mare asemanare) si totusi imi facusem destul curaj sa intru in aceasta structura militara. Visam colegi dedicati viitoarei cariere, chiar daca, incepusem sa ma simt oarecum frustrat ca singurul lucru motivant pentru mine, era salariul. Auzisem la inceput personaje minunate din randul nostru, al proaspetilor angajati, cum ca (vezi Doamne!) de mici ei se visau pompieri, eroi sau soimi ai patriei! Cu timpul m’au lamurit; aveau aceiasi motivatie ca si mine!
Zilele treceau, odata cu tutela, odata cu ultimul ciclu de soldati, odata cu ultimele zile in care programul era 40 de ore pe saptamana! …Si totusi, toate astea au luat sfarsit cand spre finele anului, eram considerati cu totii pompieri profesionisti! Imi amintesc cu drag primul nostru Revelion petrecut intre zidurile care odinioara apasau umerii plumbuiti ai sutelor de soldati in termen, care si’au facut din plin datoria si ale caror urme inca se mai pastreaza pe paturile metalice cu texte despre liberare. Somnul intrerupt adesea de serviciile de santinela, programele de perfectionare din ce in ce mai interesante, tematica din plin aglomerata, ne faceau sa intelegem cum ca cunoasterea, interesul si responsabilitatea sun bazele acestei meserii. Aparusera apoi, destaptarile la program fix, lungi documentatii ce trebuiau strabatute intr’un interval cat mai scurt si copiate apoi, la nevoie, numai dupa scoarta cerebrala. Batai de cap si lungi dispute verbale au inviat odata cu repartizarea sectoareleo interioare, insa nimic din toate cele mentionate nu ne faceau sa dam inapoi ori sa ne strice “tovarasia”.
Au mai trecut apoi luni in care sa ne incredintam viata in mainilie camarazilor, luni in care sa intelegem ca fiecare din echipajul proaspat format era o piatra de domino. Zi dupa zi, tura dupa tura, vizibil si transparent, incepusem fiecare dintre noi sa ne meritam centimetru cu centimetru nomexurile proaspat incredintate. De cate ori simteam nevoia, aruncam ochii peste ramele care insumeaza mari evenimente pompieristice, evenimente despre care am auzit cate ceva vag, fara ca multi dintre noi sa cunoasca macar “doua boabe” despre Dealul Spirii sau Foisorul de Foc. De multe ori ma loveam cu cu capul de un tablou inramat in care era atarnat Codul Deontologig, de harti vechi in care erau descrise eronat hidrantii din raionul de interventie, de tichete ingalbenite cu binecunoscutul text “Lumina arde la nevoie”. Puteam sa jur ca erau acolo din timpul orasului vechi, insa in acelasi timp, in contradictie cu anul infintarii al unitatii militare. Speram insa ca cineva sa le “vadă”, sa le inlociasca macar sau sa le doneze unor muzee de exceptie… O noua conducere, o noua denumire a Ministerului din care inca facem parte, un nou Comandant, ne faceau sa credem pe fiecare dintre noi, ca modernizarile (in scop de tehnica, accesorii si dotare) sunt inca tangibile. NU, n’a fost sa fie asa… Zilele parca sareau din calendar, pe zi ce trece observam cu mirare cum inca ai mei colegi isi porneau autospecialele cu feştíla, tehnică lasată la mila zeilor sub cerul liber indiferent de cat de vitrege puteau sa fie situatiile meteo. Subordonati acum noului “staf”, puneam insa accent pe instructia de front, pe iesirile din formatie si multe alte chestiuni legate de stagiul militar obligatoriu. Nimic insa despre dotare, despre cu ce’am putea sa intervenim la o salvare de la inaltimi, de la o salvare de la inec, la o descarcere. Nimic nici despre cum ne vom duce echipati la focurile de padure sau de vegetatie uscata pe timpul verii; de cum vom stinge aceleasi tipuri de incedii ale anotimpului uscat, cu crengi si lopeti. Nimic despre helicopterele care le vedem in interventiile australiene sau californiene…dar hai ca o luai ‘razna”…! Cei care sunt in aceasi situatie, cu siguranta vor intelege… Noi inca de dorim adevaratele modernizari, in tehnica, protectie si dotare. Inchei cu promisiunea unei noi discutii despre cat de rupti in fund suntem noi Pompieri salvatori ai Romaniei!
“TRAIM IN ROMANIA SI AR TREBUI SA NE OBISNUIM CU GUSTUL!”